Acum nu mai au unde lucra, minele s-au închis, copiii lor au plecat care încotro. Ei au rămas să crească vitele, să cosească fânul, să facă ţuica, să bată drumul codrilor, tăcuţi. Să tragă clopotele duminica, să tacă atunci când preotul vorbeşte şi să nu spună prea multe despre ce are omul în suflet că nu se cuvine.

Sunt oameni aspri. Nu plâng uşor, nu se căinează, nu ţipă de durere. Muntenii din Bucium mai mult tac. S-au născut cu muntele în piept, din piatra lui şi-au făcut casele, din piatră au măcinat aurul, din piatră şi-au făcut mormânt. Acum nu mai au unde lucra, minele s-au închis, copiii lor au plecat care încotro. Ei au rămas să crească vitele, să cosească fânul, să facă ţuica, să bată drumul codrilor, tăcuţi. Să tragă clopotele duminica, să tacă atunci când preotul vorbeşte şi să nu spună prea multe despre ce are omul în suflet că nu se cuvine.

Săptămânile trecute a venit preotul cu informare de la oraş că de-acum înmormântările nu se mai fac aşa cum s-a pomenit din vechime, se fac altfel. Adică după rânduieli europene, pe care Parlamentul român le-a legiferat, şi iată-le: de-acum înainte, morţii nu se mai ţin în casă, se duc la capelă (... care capelă?, s-au întrebat oamenii), nu se mai duc la cimitir cu dricul, ci cu maşina specială (aha!, au zis buciumanii, cu maşina specială...), nu se mai boceşte la mort, este un obicei neconform, iar hainele lui trebuie să fie biodegradabile. Aici gândul femeilor s-a împotmolit un pic în cuvântul ciudat. Doar nu or vrea să zică să-l lăsăm dezbrăcat pe răposatu’! Iar sicriele să fie de patru-cinci centimetri grosime. Aici ne pricepem noi destul de bine, au gândit muntenii din Bucium ascultând reglementările la copârşeie aduse de la oraş. Preotul Daniel Suciu a ridicat din umeri: cum o vrea Domnul, că buciumanii nu vor!

Sofia David
Fefeleaga a trăit până prin ’51, a apucat-o şi nepoata ei, Ştefania. Avea 6 ani când au dus-o la cimitir. Au îngropat-o sub măr, la soare. Era o femeie voinică, înaltă, osoasă şi uşor adusă de spate. Vorbea scurt şi aspru despre întâlnirea ei cu preotul Agârbiceanu, venit pentru patru ani la Bucium.
Le spunea nepoţilor: “Mi-o scris un roman. D-apoi mie roman îmi trebuia?!“. Era cam supărată pe părinte că a cam exagerat. Ei nu i-au murit toţi copiii, ci doar jumătate dintre ei. A avut şase şi i-au murit trei. I-a fost greu Sofiei David, căci aşa o chema pe femeie, să înţeleagă ce l-a îndemnat pe preot să-i scrie nuvela aceea. Era suferinţa ei, nu se plânsese şi nu-i plăcea să vorbească despre ce avea ea în suflet. Muncise din greu, căra piatră ca toată lumea de prin părţile alea şi din asta trăia. Erau chinuiţi, erau din ce în ce mai puţini, iar moartea îi secera fără milă, că le intra otrava de la băile din mină în sânge. Mureau aşa cum i-au murit ei bărbatul, copiii. Dar mai şi rămâneau. Asta spunea Fefeleaga. Mai şi rămâneau. Moartea nu-i ducea pe toţi. Nici nu i-a mai vorbit în anii din urmă preotului Agârbiceanu, care a stat până în 1910 în Bucium.

Oamenii de piatră
Hotărâtă şi aspră, Fefeleaga era ca toate femeile muntelui, cu sufletul bătucit de greutăţi, fără răgaz de palavre, fără văicăreli şi fineţuri. Oamenii din Bucium au o simplitate a gesturilor care sublimează bucuria şi tristeţea în tăcere. Bătrâna Ana stă în casa preotului şi priveşte cimitirul de dincolo de gard, de pe povârnişul însorit al muntelui. Se vede crucea din lemn a Fefeleagăi.
„Nu i-au pus şi ei o cruce de piatră, după câtă piatră o cărat!“, pare că se aude gândul femeii. Buciumanii nu au inima slabă. „Când aud cum cade piatra pe sicriu, că numa pietre sunt în muntele ăsta, mă înfior, dar lor nu li se pare nicicum, sunt învăţaţi cu pietrele!“, explică Ana, femeie venită de la şes în Bucium.
„La noi, la Mureş“, povesteşte mai departe femeia, „înmormântările sunt frumoase, cu ospăţ, ca la nuntă. E o petrecere cu de toate, mâncare şi băutură, cu daruri pentru preoţi şi pentru băieţii care sapă groapa sau duc sicriul. Se merge cu tot satul la cimitir şi se face slujbă mare, e ultima călătorie a omului, nu poate fi făcută oricum. Îl plângem pe mort că ne doare să nu-l mai avem, îi spunem ce poate nu i-am spus toată viaţa, vin femei din sat şi se bocesc şi ele, îi spun ce să transmită dincolo, la rude. N-aş vrea să mă îngroape altfel, las cu vorbă să mă îngroape ca pe omul meu, cu datină, cum s-a pomenit!“

Obiceiuri de aici trecute dincolo

În Bucium, ca şi la Mureş sau la Blandiana, la Livada ori pe Valea Caselor, mortul stă în casa lui trei zile. În prima noapte stă îmbrăcat frumos, spălat şi aranjat pe patul lui. Ai casei şi vecinii, sătenii, vin la priveghi şi-şi deapănă amintiri cu răposatu’. Sufletul lui e în casă, ascultă şi vede. Femeile pregătesc mâncarea, apa pentru mort, batistele, prosoapele, coşciugul cu pernă umplută cu paie, sub ea pun piaptănul, foarfecile, aparatul de ras sau săpunul. Mortul ar putea avea nevoie de ele să se cureţe. Îi mai pun şi un bănuţ, să aibă la trecerea fluviului infernului, a Stixului. Acolo, la vamă ar putea folosi banul. Unele femei spun că e păcat să-i dai bani mortului. Vămile nu se cumpără, ele se trec cu faptele bune, nu cu mită. Spun că au citit în cărţi. Dar obiceiul merge mai departe. Şi-i mai bine să-i pui decât să fie nevoie şi să nu-i aibă la îndemână.

Tanti Silvia pleacă încet
În sat e linişte, o vreme moale, de toamnă târzie. Un cocoş se trezeşte cântând la amiază, ca prostu’. Câte un bătrân dă mâncare vitelor, se opreşte în mijlocul ogrăzii şi priveşte spre muntele pe care urcă gardurile. A murit şi tanti Silvia, era născută în ’22. Familia ei trebăluieşte în tăcere, în jurul sicriului. În casa din lemn cu temelie din piatră în care a adormit tanti Silvia e linişte. O vor duce mâine la cimitir, cu carul cu boi, cu sicriul deschis, ca răposata să mai vadă o dată satul, Valea Ampoiului şi crestele munţilor unde a trăit. Să-şi poată lua rămas bun pe îndelete de la lume. Viaţa e o călătorie pe cinste, nu o poţi face cu maşina specială.

Dincolo de Piscul Băii

În capul satului, pe pământul familiei David i-au făcut casă Fefeleagăi, aşa cum era ea înainte să se năruie. Cu pridvorul spre sat, este o căsuţă din lemn, cu o odaie şi o cămară. Nepoatele i-au găsit coşercile cu care căra piatra şi le-au pus pe podea, în cămară. Fotografii cu caii împovăraţi urcând muntele spre Piscul Băii, o carte a lui Agârbiceanu şi o lampă cu petrol agăţată în grindă. A fost a Fefeleagăi. Nepoata ei, Ştefania, nu mai este de mult o femeie tânără. O are lângă ea pe Sorina, stră-strănepoata Fefeleagăi, acum doctoriţă. Femeile muntelui au trăsături ferme, sunt muncitoare şi au o anumită privire care spune că nimic din ce e aici, pe pământul de piatră, nu se compară cu ce au văzut ele în cerul de deasupra Piscului Băii. Dar nu le place să vorbească despre asta.


Material preluat de pe Cotidianul